George LAZĂR
director
Este evident că Vioricăi Vasilica Dăncilă, pusă vremelnic prim-ministru, nu i-a crescut încă un cap, după cum ironic constata protectorul ei, Liviu Dragnea, ajuns la închisoare. Este aceeași Viorica, devenită personaj de bancuri și de pamflete, care strâmbă limba română și încurcă județele, orașele, ba chiar și țările în care călătorește. Prin urmare, răbufnirea ei de orgoliu, prin care vrea să arate că a preluat frâiele guvernării, este praf în ochi. Un singur lucru l-a învățat foarte bine de la fostul ei șef, și anume să azvârle bani la popor, închipuindu-și că va fi binecuvântată, cam așa cum sunt cei care dau de pomană la biserici.
Păstrând cusurul tuturor celor care au urcat prea repede și nemeritat pe culmile puterii, primul nostru ministru trăiește în sfere care nu au nimic comun cu binele cetățenilor. Prin urmare, nici nu poate să știe ce efecte dezastruoase a produs debandada creșterilor salariale bugetare făcute după principiul inconștient că statul, care nu poate să dea faliment, împrumută în neștire ca să achite lefuri tot mai mari, chestiune imposibilă în sectorul privat.
În primul rând a început o nefirească și masivă migrație a forței de muncă din mediul privat către cel bugetar, la toate nivelurile. Lefurile mult mai mari, timpul liber, bonurile de vacanță, sporurile și programul lejer de lucru, împreună cu lipsa cvasitotală de răspundere, transformă sectorul plătit din bani publici într-o atracție căreia e imposibil să-i reziste majoritatea angajaţilor. În pofida blocării, chipurile, a posturilor în instituțiile publice, au apărut zeci de mii de slujbe, oferite la tot atâția prieteni de partid, acum doar de la PSD și ALDE. Consecința este învrăjbirea angajaților care lucrează la privat cu cei ce lucrează la stat.
În al doilea rând a apărut o migrație în cadrul instituțiilor bugetare, transferurile în interes de serviciu, portiță uitată deschisă, nefiind interzise. În acest fel instituțiile cu salarii mai mici s-au pomenit decimate și lipsite de personal, iar cele plătite foarte bine, cu excedent de angajați. Consecința este ura apărută între diferitele categorii de bugetari.
În al treilea rând s-a pus presiune pe sectorul privat, care încearcă cu disperare să mărească lefurile. Cum prea multe măsuri nu pot fi luate, consecința este fie falimentul, fie creșterea prețurilor produselor și serviciilor oferite populației, adică debutul spiralei inflaționiste care corodează încet creșterile salariale, cei mai afectați fiind, evident, cei cu salarii mai mici.
Salariile sunt și vor rămâne călcâiul lui Ahile în orice companie sau instituție. Nu atât mărimea lor contează, cât nedreptatea făcută prin diferențele mari în retribuirea aceluiași tip de activitate. Un inspector de primărie face mai multă sau mai puțină treabă decât unul de la șomaj? Șoferul prefectului face mai mulți kilometri decât șoferul unei firme de distribuție? Paznicul de la consiliul județean păzește mai abitir decât cel de la piață? Sau a unor tipuri diferite de activitate: un informatician de la Vamă face mai multă treabă decât un agent cu studii medii de la poliția locală? Iar genul acesta de întrebări poate continua la nesfârșit, nefăcând altceva decât să învrăjbească și să scadă chiar mai mult productivitatea redusă a forței de muncă autohtone.
Evident, soluții sunt. Prima și cea mai urgentă dintre ele ar fi introducerea impozitării progresive a muncii, așa cum au făcut toate democrațiile occidentale, în special supraimpozitarea salariilor uriașe și a pensiilor speciale. După care ar trebui creată o grilă maximală, pe bune, nu supraîncărcată ca în prezent, de posturi bugetare necesare instituțiilor plătite din bani publici. Și în final ar trebui introdusă răspunderea materială și penală a funcționarilor publici, după ce ar fi modificată legea prin care aceștia practic nu pot fi concediați. Recentele alegeri au arătat că ecuația prin care un milion și jumătate de bugetari înseamnă tot atâtea voturi este falsă. Și printre bugetari sunt oameni care înțeleg ce se întâmplă și nu sunt de acord, pentru că sunt și ei afectați de plecarea copiilor pe alte meleaguri, de lipsa drumurilor și a perspectivei, indiferent dacă guvernarea PSD le-a umplut buzunarul. Altfel spus, românii au început să înțeleagă că nu doar banii contează, fapt care în sine este aducător de speranță și schimbare.
