Despre dreptul la spectacolul final – Lucia OLARU NENATI, scriitor

Vor fi fost, desigur, vremuri și mai grele și mai zbuciumate, doar că aparțineau unor etape declarat potrivnice, beligerante ș.a., pe când acum ne așteptam de ceva timp să se aștearnă bunăstarea promisă de toți cei ce se perindară, optimiști, pe la coarnele timonelor. Dar precum știm, trăim și suportăm deja de multă vreme, noi, cei ce încă mai suntem pe aici – ca să nu  scriu „pe cocioc” din simplul motiv că nu știu ce înseamnă această vocabulă misterios semnificantă, lucrurile stau cu totul altfel! Dacă luăm distanță și ne raportăm la alte etape frământate, trebuie să recunoaștem că trăim o vreme foarte densă în necazuri, primejdii și amenințări, în care securitatea elementară este total nesigură și nici nu se vede vreo instanță care să ne dea asigurări că ne poate apăra. Nu că n-ar ști toți, ci doar din rațiuni de echilibru al expozeului, reamintesc – dacă cineva nu știe despre ce-i vorba, că trăim deja de multă vreme o perioadă încă nedefinită în care flagelul nevăzut nu pare a se fi speriat de măștile noastre, de izolări, ori chiar de mult promovatul și trâmbițatul vaccin și face mereu noi sacrificări nejustificate, încât ni se pare că locuim în timpurile biblice când, din motive și rațiuni punitive, adesea fără legătură cu păcatele sau culpele clare, unele persoane erau supuse la „arderi de tot”, cum suna sintagma cutremurătoare din Vechiul Testament. În fiecare zi tot aflăm – și încă nu s-a curmat de tot flagelul, că un număr nedefinit de persoane au pierdut lupta cu misteriosul și ocultul dușman.

Mă gândesc de fiecare dată cine vor fi fost acei oameni care au suferit fizic și psihic, sperând cu ardoare și rugându-se până în ultima clipă, să fie salvați. Pentru destui dintre aceștia sperata salvare nu a sosit și ei s-au strămutat într-o altă lume (nici nu știm dacă mai bună sau mai rea!) și nimeni nu mai poate spune ce au gândit și ce au lăsat ca misiune, limbă de moarte  și rămas bun celor dragi fiecăruia. Iar ceremonialul despărțirii, trist dar festiv odinioară, s-a constrâns și s-a rezumat de tot, în timp ce „ambalajul”, altădată ceremonios și cât mai frumos, adecvat tristei împrejurări, s-a restrâns doar la negrul sac de plastic care uneori nu-și mai găsea loc și e nevoit a se suprapune pe etaje în cotruțele spitalelor lipsite de asemenea spații predestinate.

Cumplit de degradantă e această lipsă de ceremonie a despărțirii la care se credea odinioară că are dreptul fiecare individ. Acestea de acum amintesc cutremurător de peisajele câmpurilor de luptă ori, chiar mai rău, de „plajele” lagărelor de exterminare. Oare ce vor fi gândit în ultimele clipe vii bieții muribunzi, unii uciși prin biblice „arderi de tot”? Și, mai ales, în zilele  următoare, lumea afla doar o cifră, nici măcar niște nume și niște succinte prezentări ale acelor condamnați la moarte prin foc. Mi se pare că ar fi fost un demers elementar de bun rămas a se publica, oarecum oficial, numele lor și succinta prezentare, în chip de bun rămas și ca dovadă că societății, celor rămași în viață, nu le este de tot indiferentă această sacrificare – ca niște vietăți – a unor semeni de ai noștri cu nimic vinovați.

Desigur, au fost și excepții, ca, de pildă, despărțirea de cântărețul Mîțu Stoian, despre care s-a povestit îndelung pe toate canalele; i s-au transmis alocuțiuni, cântece, imagini ambientale din timpul vieții, a fost urmat de o mare de oameni, de coroane, de preoți, toate aceste pe deplin meritate și bine venite.

Da, dar nedreptatea tot persistă, în raport cu atâția oameni necunoscuți, cei care au constituit aproape „recolta” fiecărei nopți, plecați în saci negri ca soarta lor și fără ca lumea să știe măcar câte ceva despre ei. Dea Domnul ca aceste nenorociri să se sfârșească și oamenii să trăiască cât au de trăit și să moară pașnic și civilizat, urmați de cei ce i-au cunoscut sau iubit, pe un ultim drum în care, de fapt, fiecare are dreptul să fie „vedeta” acestui ultim spectacol al vieții lor.

Deja ai votat!