Un fost europarlamentar român povestește că deciziile la vârful Uniunii Europene se iau, în realitate, de către doar 4-5 persoane, în cadrul Consiliului Uniunii. De acolo ajung la comisiile Parlamentului European, care le trimit în plen și care, după dezbateri cel mai adesea formale, le trimit Comisiei Europene pentru implementare în fiecare stat membru. Rezultă că tot constructul democratic, cel care implică mii și mii de angajați cu salarii enorme, este formal și redundant.
Aceleași relații și structuri se regăsesc și în politica internă. Tot circa 4-5 persoane decid cam tot ceea ce se întâmplă în țară, respectiv președintele, șefii serviciilor secrete și șefii partidelor mai importante în conjunctura momentului. Celelalte structuri – de decizie politică, de execuție, de control și chiar de justiție – se supun. Din obediență, pentru a fi scutite de răspundere, pentru avantaje materiale, pentru că șefii lor sunt șantajabili și pentru multe alte motive. Între președinte, partide și servicii sunt relații biunivoce, niciodată determinate clar.
În ciuda aparenței de scurtcircuitare a sistemului democratic, piramida asta decizională nu este chiar atât de rea, dacă avem în vedere că în spatele președintelui sunt mai mult de jumătate dintre alegători, în spatele șefilor de partide sunt cealaltă jumătate dintre alegători și toate structurile de conducere locală, cele care simt pe pielea lor pulsul societății, iar în spatele șefilor serviciilor secrete sunt mii de ofițeri antrenați să fie patrioți și să urmărească interesul național. Mă rog, facem abstracție de uscături în tot acest circuit al puterii.
Dar ce ne facem când, printr-un concurs nefericit de împrejurări, tocmai uscăturile sunt cele care se cocoață în frunte și ajung să conducă? A devenit evident că președintele nostru și-a redus rolul la a fi simplă curea de transmisie între acel grup care decide în Uniunea Europeană și executivul național. Inițiativele sale interne – România lucrului bine făcut și România educată – au eșuat lamentabil. Liderii partidelor eșuează și ei, devenind sistematic prizonierii grupurilor de interese, respectiv ai unor găști suite pe munți de bani făcuți din pix. Șefii serviciilor secrete s-au dat de gol cu afacerea HexiPharma și mai nou cu afacerea Romarm, care arată că și ei sunt în fruntea unor grupuri de interese.
Toate cele trei surse ale deciziilor capitale pentru evoluția țării s-au compromis, șubrezind iremediabil autoritatea instituțiilor care trebuie să asigure funcționarea statului. Pe cale de consecință, România a redevenit un fel de țară a haiducilor (nu degeaba îi venerează folclorul național), în care oamenii obișnuiți își văd de treabă, plătind adeseori obolul mitei pentru a obține mici avantaje, iar descurcăreții înfruntă senini riscurile încălcării legii, fiindcă pedepsele sunt de cele mai multe ori simbolice. Nu e de mirare că visul copiilor de azi este să devină și ei niște descurcăreți, niște haiduci moderni și nu truditori pentru un salariu.
Ultimele scandaluri legate de plagiatul ministrului Bode, suspendarea analizei plagiatului de care este acuzat premierul Ciucă și carierele fulminante ale absolvenților instituțiilor de învățământ militare ne arată o situaţie gravă în selecţia elitelor şi în funcţionarea democraţiei în România. S-a dezvoltat o infrastructură de guvernanţă putredă, cu o reţea de decidenţi de tip mafiot, aflați în slujba grupurilor de interese financiare și nu ale națiunii. Combinația asta, dintre o cultură civică de toleranţă a corupţiei şi selecţia negativă a elitelor este cheia situației în care ne aflăm.
Nu avem niciun mecanism prin care să-i putem sancționa rapid și eficient pe președinte, pe șefii partidelor și pe șefii serviciilor secrete în caz de inacțiune sau de derapaje majore. Și asta este principala deficiență a democrației noastre, mai presus de corupție și de slăbiciunile din educație și justiție.
