Balcanismul instituțiilor de control – Dumitru MONACU, scriitor

Sunt sigur că foarte mulți români cunosc perfect rolul și locul instituțiilor de control în complicata ecuație a vieții economico-sociale postdecembriste. Cu riscul de a plictisi o bună parte dintre cititorii acestei rubrici voi menționa pe scurt scopul existenței acestora: vegherea continuă la aplicarea corectă a legilor. Cum legile sunt făcute pentru buna funcționare a societății, rezultă că instituțiile de control sunt acele mecanisme care trebuie să elimine abaterile ce ar putea produce neplăceri sau sincope în evoluția societății și a individului. Că lucrurile nu stau deloc așa, e o altă gâscă într-o altă traistă, factorii decidenți din administrație (adică din politică!) văzând în instituțiile de control niște instrumente prin care își pot câștiga teritorii politice, putere, influență și bani cu duiumul. Din aceste simple dar elocvente motive, rolul instituțiilor de control este contaminat de multe ori, slujbașii puși să aplice legea ori dând exemplu de exces de zel ori trecând cu vederea unele deraieri de la calea dreaptă. Ceea ce ar trebui să fie mâna prelungită a cetățeanului în societate se transformă astfel într-o proteză nepotrivită, incomodă și dureroasă datorită influenței politicului sau concepției încetățenite printre angajații instituției cum că ei ar fi un fel de Gheorghe Dracu, un fel de arhangheli cu puteri nemăsurate care dețin puterea și adevărul. Așadar, deraierile semnalate destul de des în instituțiile de control au două cauze, ambele la fel de dăunătoare. Prima se referă la factorul politic, șeful instituției de control fiind chemat la raport la partid și dirijat să apuce pe una din două căi: dacă cel care nu a respectat legea e din zona lor politică atunci trebuie să mușamalizeze cazul. Dacă e de la adversari, excesul de zel e singura cale de urmat. A doua cauză este de natură … hai să-i spun umană întrucât la baza ei stă omul, adică angajatul care merge în control. Ei bine, acesta, dacă nu are nicio ghidare de la comenduire, acționează de cele mai multe ori în interesul propriu, din nou excesul de zel fiind linia continuă pe care acesta o va urma. Dacă se întâmplă cumva ca agentul economic controlat să nu ia poziția ghiocelului și să-și apere așa cum e firesc drepturile atunci inspectorul cel zelos îl rade efectiv, prin aplicarea amenzii maxime ceea ce poate duce uneori la eliminarea „controlatului” de pe firmamentul comercial. Poate cea mai gravă deficiență care se consemnează în dreptul instituțiilor de control este lipsa cvasitotală din arsenalul de articole și paragrafe a consilierii, a prevenției. Din păcate, cuantumul amenzilor aplicate încă mai este un indicator de performanță în multe instituții când, în mod corect, normal și firesc ar trebui ca inspectorii să fie partenerii care să ajute agenții economici ambele părți având un scop comun: funcționarea optimă a economiei corelată cu bunăstarea cetățeanului. Din păcate, organele de control sunt frâne în toată regula pentru agenții economici, din start aceștia din urmă fiind încadrați în categoria delicvenților și dirijați cu îndârjire înspre această zonă. Astfel, în loc să fie cureaua de legătură între cetățean și agent economic, organul de control este transformat într-un fel de perceptor care nu are alt țel și scop decât acela de a aduna bani la buget. Aș înțelege această poftă de amenzi mari ale inspectorilor dacă în urma consilierii, a avertismentului, „inculpatul” se repetă în aceleași greșeli. Dar așa, să-i dai în cap cu zecile de mii de lei dirijate către buget nu este deloc în regulă. Și fiindcă am amintit de zona comercială, aplicarea amenzilor mari nu este altceva decât o întrajutorare a marilor lanțuri de magazine, a hipermarketurilor. Pentru că dacă unui producător sau comerciant mic i se aplică o amendă de douăzeci – treizeci de mii de lei, viața lui într-un mediu comercial dominat de cei mari, este terminată în timp ce pentru ei suma nu este de speriat, mai ales că scapă de o concurență de multe ori incomodă. Am folosit acest exemplu din zona comercială pentru a sublinia ce aiurea pot fi legile în România. Circula o vorbă pe rețelele de socializare că oricine vrea să facă ceva în România trebuie aibă acordul celor care nu fac nimic. Din păcate, gluma amară înglobează foarte mult adevăr în ea, instituțiile statului (pentru că de fapt, organele de control cam asta sunt!) nu ajută nici cetățeanul și nici întreprinzătorul ci din contră: piedici, șicane, amânări, tărăgănări și câte și mai câte. Toate anomaliile se datorează legilor făcute cu fundul și aplicate cu partea din față! Atâta vreme cât printre juriștii noștri va circula cu dezinvoltură vorba aceea că unde sunt doi juriști există trei păreri, e limpede că legile vor fi în multiplă coadă de pește ceea ce are ca efecte anomaliile semnalate mai sus. O lege trebuie să fie clară, coerentă, cu sens, cu noimă iar aplicarea și verificarea aplicării ei în practică trebuie să fie aidoma. Altfel, balcanismul ne înghite cu tot cu fulgi…