Metehnele justiției române post-comuniste nu-i permit să iasă din negura trecutului ei cețos și o fac să submineze comedia asta de democrație, pe care o îngăduim cu o generozitate greu de înțeles. Mica revoluție, mimată acum zece-doisprezece ani la presiunile Uniunii Europene, s-a stins și ea în derizoriul luptelor mărunte pentru funcții și interese personale. Iar la nivel înalt, acolo de unde se dă tonul, justiția a rămas sub comandă politică, așa cum era pe vremea comuniștilor. Noii veniți ar vrea să fie independenți, dar sunt foarte slab pregătiți, iar cei vechi sunt prizonierii unor cutume care-i leagă cu fire nevăzute de plasa de relații a puterii politice.
Curtea Constituțională (CCR), care s-a afirmat ca bastion al rezistenței vechii nomenclaturi securisto-comuniste, amână la nesfârșit pronunţarea în cazul legilor pensiilor speciale, făcând ca România să piardă, foarte probabil, o mare parte din cele 28 miliarde de euro, fonduri care urmează să ne fie alocate de către Comisia Europeană doar dacă îndeplinim măsurile negociate în cadrul Planului Național de Redresare și Reziliență (PNRR). Și aceasta era una dintre ele.
Anterior, o decizie a CCR a permis instanțelor din România să invoce prescripția în peste 5.000 de dosare, care însumează pagube de zeci de miliarde de lei. Practic, o albire a averilor dobândite ilicit și amnistierea făptașilor, o procedură care fusese dorită de cuplul Iliescu-Năstase încă de acum 20 ani. Dar recent, Curtea de Justiție a Uniunii Europene (CJUE) le-a transmis judecătorilor români că pot să nu ţină cont de decizia CCR în cazul prescripţiei faptelor de corupţie. Ce este asta? O palmă zdravănă pe obrazul și așa pătat al unei justiții ținută în frâu de politicieni.
Înalta Curte de Casație și Justiție (ÎCCJ), instanța supremă a țării, a adus și ea recent o nouă dovadă că judecata nu este bazată pe probe și mărturii, ci pe direcția din care bat vânturile stârnite de serviciile secrete în mediile politice, începând cu palatele Victoria și Cotroceni. ÎCCJ a emis o decizie stupefiantă în cazul torționarilor fostului dizident anticomunist Gheorghe Ursu, achitându-i pe inculpați. Mai mult, motivarea sentinței arată că nu este vorba de o simplă eroare judiciară ci, mult mai grav, de o tentativă de negare explicită a crimelor comunismului, de o disculpare cu acte în regulă a întregului aparat represiv comunist.
Reacții la această adevărată restaurație apar, deocamdată, doar la nivelul unor organizații ale societății civile. Marea majoritate a populației habar nu are nici cine-a fost acel dizident, nici ce a făcut și nici care sunt implicațiile procesului torționarilor săi. „În absența unor adevărate procese ale responsabililor pentru ororile fostului regim, ceea ce ne revoltă și ne îngrijorează este acest adevărat proces pe dos al comunismului românesc, prin care ÎCCJ își depășește atribuțiile și competența, substituindu-se istoricilor și încercând pur și simplu să deformeze adevărul istoric” – se arată într-un comunicat al PEN (organizație non-guvernamentală a scriitorilor, editorilor și traducătorilor, n.r.), clubul român.
Ce mai tot vor ăștia care cer o justiție eliberată de politic? Care cer condamnări pentru niște fapte petrecute acum zeci de ani? Care tot insistă pe destructurarea unui sistem care persistă, iată, prin personaje plasate în pozițiile cheie ale statului și, de la o vreme încoace, prin urmași școliți și numiți tot de ei în aceleași funcții? Care insistă pentru consemnarea adevărului, așa cum îl mărturisesc cei care l-au trăit? Niște maniaci? Ei bine, nu sunt. Aparent, problemele societății de astăzi ar fi altele dar ele toate derivă din perpetuarea acelui sistem cangrenat de slugărnicie, trafic de influență, mită și abuzuri, transmise pe cale ierarhică de la vârf până la bază, în ultimii 33 ani. Sunt realități istorice pe care, dacă nu vor să țină seama de ele, românii le vor retrăi.
