Ești ceea ce mănânci, spune o vorbă apărută în ultimele decenii, de când o mulțime de nutriționiști ițiți ca ciupercile după ploaie au început să ne facă noi reguli, instrucțiuni și obiceiuri în administrarea frigiderelor, bucătăriilor sau a sufertașelor. Dacă trecem pe un pod totalmente imaginar din zona culinară în cea muzicală vom constata că, la fel, ca meloman ești ceea ce asculți. Așadar, am mai putea adapta o zicală românească după cum urmează: spune-mi ce muzică asculți ca-ți spun cine ești! Și pentru că am folosit cuvântul „meloman”, care se adaptează cel mai bine la muzica clasică, voi încerca să dau o raită prin meandrele maiestuosului fluviu al muzicii simfonice, descoperit cât de cât de subsemnatul pe vremea când la Botoșani activa un dirijor excepțional, și anume Modest Cichirdan. Dacă până atunci asociam acest gen de muzică cu decesele liderilor comuniști (Gheorghe Gheorghiu Dej, apoi la începutul anilor 80 cei trei lideri bolșevici Brejnev, Cernenko și Andropov), după primele concerte ale Filarmonicii botoșănene la care am participat mi-am dat seama că acest gen nu e nici pe departe „muzică de mort”, ba dimpotrivă, este plin de viață, plin de culoare și poezie. Dar ca să nu lungesc mult vorba despre muzica clasică, la acest capitol azi stăm bine. Cel puțin noi, botoșănenii, întrucât noul director, Mirel Manea, a transformat într-un timp relativ scurt o instituție amorțită în timp în una adaptată cerințelor publicului de azi. Procentual, sunt absolut convins că mult mai mulți botoșăneni merg azi la concertele Filarmonicii decât acum 30-40 de ani. Dar, repet, asta e la Botoșani. În restul țării nu cred să existe peste tot această emulație. Despre muzica ușoară românească nu pot spune prea multe vorbe bune. Peste tot, radio, tv, rețele de socializare, marii compozitori se plâng că produsele lor nu au căutare. E normal, din moment ce tu, mare compozitor Horia Moculescu, nu te-ai adaptat absolut deloc la noile tendințe ale românilor. Nu ai schimbat un ritm, o octavă, nimic-nimic. Aceeași muzică fadă care nici măcar bunicilor nu le mai place, dacă e să aleagă între o manea mai răsărită și un „produs” sec și searbăd. Și dacă tot l-am adus în discuție pe șeful compozitorilor, ce s-ar mai putea spune despre un așa profesionist care îi refuză uriașului cantautor Nicu Covaci intrarea în Uniunea Compozitorilor pe motive de doi lei? Pentru cine compuneți măi, domnilor compozitori, muzica voastră? De ce nu v-ați adaptat vremurilor? Au succes manelele? Foarte bine. Ce vă oprește să compuneți manele frumoase, ritmate, pe versuri corecte (ah, ce le-aș mai mototoli eu textele maneliștilor de azi!) și să umpleți astfel un gol creat până la urmă de incapacitatea voastră de a compune pe gustul publicului? E adevărat, banii vorbesc în această zonă, dar din păcate pentru noi, vorbesc stâlcit tare românește, cu icnete de pirandă în călduri și bocete nazale care înnegresc de tot imaculatul teren al muzicii romantice sau de petrecere. Bineînțeles că o mare parte din vina aceasta a manelizării României o poartă și televiziunile avide de bani, care au deschis poarta cea mare la orice gângav analfabet sau la orice fâță care se despuia în direct. Muzica lor? Zero! Nici despre muzica populară nu pot să afirm că se află pe un drum bun, deși folcloriști și folcloriste găsim la orice pas. Din moment ce conducerile ansamblurilor populare, ale școlilor de profil, ale marilor orchestre sunt determinate nu de pasiune, talent și profesionalism, ci de algoritmii politici păguboși nelipsiți din orice ecuație a unui post de conducere, e clar că nu vom vedea rezultate notabile. Muzica populară bună este, din păcate, tot apanajul celor vechi care, în 10-20 de ani, vor părăsi scenele. Ce va fi după? Tot manele populare? Probabil. Atâta timp cât nu sunt profesioniști dedicați și eficienți în prima linie a muzicii românești, e limpede că manelizarea se va extinde ca o pecingine. Apoi, cei care compun, care dau direcția de mers, dacă nu se vor adapta la realitățile cotidiene, nu se va schimba absolut nimic bun în zona muzicală, ritmurile deșănțate pe fond de urlete guturale și matracuci în fundul gol ne vor înnebuni de-a binelea. Adaptați-vă așadar repertoriul ținând cont de ce se cere pe piață, dar serviți-le meniul muzical melomanilor nu într-o cârciumă infamă de cartier, ci într-un restaurant de cinci stele. Ca să fim ceea ce consumăm!
