Ineficiența administrării de către stat a majorității investițiilor sale – și statul este de departe cel mai mare investitor în economie – a devenit proverbială. Sume imense se pierd anual din neglijența, indolența și nepriceperea celor puși să le administreze în numele nostru, al tuturor. Banii vin gârlă, fie de la Uniunea Europeană fie din economia națională, se fac programe frumoase cu denumiri alambicate și sunt risipiți apoi cu nonșalanță astfel încât niciunul nu poate fi dus la bun sfârșit fără rectificări și refinanțări. Nicio lucrare publică nu a putut fi încheiată fără prea cunoscutele suplimentări de fonduri, fără rezilieri zgomotoase de contract, fără contestații și reveniri cu prețuri umflate.
Sute de milioane de euro băgați anual în subvenționarea a tot felul de activități au rezultate nesemnificative sau, în unele cazuri, chiar contrare. Cum au fost cele pentru susținere activității crescătorilor de porci sau a celor care cultivă tomate. De ce? Subvențiile și compensațiile au fost distribuite preferențial, pe bază de clientelă de partid, iar rezultatele au fost scăderea producției interne și creșterea importurilor. Banii au fost sifonați cu talent spre vistieriile partidelor, în buzunarele administratorilor și în beneficiul unor grupuri de interese.
În alt domeniu, statul român a plătit în ultimii ani despăgubiri de peste 600 de milioane de euro constructorilor de autostrăzi și drumuri naționale, în urma unor procese pierdute. Sumele reprezintă daune stabilite în procese dintre compania statului român responsabilă cu infrastructura (CNAIR) și firmele de construcții care au arătat în instanțe că autoritățile nu au respectat diverse contracte. Lucrurile sunt mai complicate decât par la prima vedere, este adevărat și că unele licitații sunt adjudecate preferențial, la înțelegere cu cei care oferă șpaga cea mai mare dar, pe de altă parte, este la fel de adevărat că unele companii de construcții profită din plin de pregătirea extrem de precară a reprezentaților noștri, care habar nu au de legislația în domeniu, și câștigă pe bandă rulantă procesele cu beneficiarii.
Alt exemplu: au fost alocate zeci de milioane de euro în așa zise strategii concepute pentru a diminua exodul tinerilor din țară. Zeci de programe împănate cu vorbe pompoase – tineret, solidaritate, incluziune – strânse sub tot felul de sigle caraghioase și patronate de agenții ale statului au dus în cele din urmă la părăsirea țării de către încă un milion de tineri. Există deja rețete ticluite și învățate pe de rost de către cei deveniți experți în fentarea regulilor europene: faci dosarul, obții banii (cum? aici e altă discuție), faci firma – care conform dosarului aprobat are un termen de realizare și de funcționare – demarezi activitatea doar de formă și a doua zi după expirarea termenului din contract închizi firma.
Practicile de acest fel descurajează nu numai tineretul, care nu este în stare să identifice orizonturi tangibile aici, acasă. Întreaga familie este descurajată și, dacă vreunul dintre membrii ei nu face parte din „sistem”, face tot posibilul și sacrificii enorme ca să-și trimită urmașii „afară”, deoarece ea apreciază că aici nu ar avea șanse de a se realiza. Din România nu se mai pleacă din rațiuni economice, salariile în multe domenii de activitate – IT, medicină, drept, economie, construcții, chiar și menaj – le ajung frecvent pe cele din Occident. Tinerii pleacă din motive care țin de corupția generalizată, de eliminarea meritocrației și de inversarea scării de valori care permite ascensiunea socială. Mai sunt cam trei luni până la alegeri și mult mai puțin până la declanșarea campaniei electorale, cea oficială și legală. Dacă putem identifica oameni în stare să lupte pentru diminuarea stării de fapt descrise mai sus, atunci înspre ei trebuie să ne uităm.
