twelve + 3 =

O nouă parola a fost trimisă către email-ul tău.

Lucia OLARU NENATI
scriitor

Iată că, în sfârșit “A mai trecut o iarnă grea…” (de observat că, orice am vrea să expunem, de după colț sare rapid o sintagmă deja spusă (scrisă), adică ceea ce francezii au numit “dẻjả vu”) și ne ajută să formulăm ideea. Deci a trecut, în sfârșit, și această iarnă ce părea eternă și a venit, iată, veselul martie cu mărțișorul lui și, nu în ultimul rând, cu sărbătoarea lui de 8 Martie, ambele evenimente copleșind Facebook-ul (tribuna actuală de comunicare socială colectivă adică, altfel spus, “Poiana lui Iocan”, din arhicunoscutul roman
“Moromeții”, actualmente translat și pe ecrane). Flori, mărțișoare, felicitări și pupături calde, pisici caline, fundițe, urări, imagini cât mai dulci copleșind trendul anterior plin de divergențe, ură, dispute politic-electorale neelegante (puțin spus! de-a dreptul mârlănești!), ceea ce dovedește că respectiva atmosferă absolut discordantă și deprimantă se poate rezolva doar prin …mărțișoare. Doar că armistițiul Mărțișorului ține (prea) puțin timp, iar vrajba endemică precum o epidemie de ciumă – de orice culoare – revine în forță, nu se știe de unde și de ce, aflată sub semnul lui Marte (la romani zeul războiului, celebrat prin sărbătoarea Idelor). Se simte doar cum și cât de tare divide această vrajbă poporul, cel care tocmai celebrează încă marele miracol al Unirii.
Această vrajbă intranațională aduce în prim-planul amintirii încă o imagine încrustată care, venind tot dintr-un martie, vitriolează adânc și grav memoria noastră colectivă, la fel ca și aceea cu cei doi foști lideri maximi doborâți de gloanțe la peretele Târgoviștei. Acum aceasta este cea a bietului Mihăilă Cofariu, doborât la pământ de o hoardă de sălbatici aduși în acea stare de avalanșa unei vrajbe de acest fel, încă lovit de bâte asasine și călcat cu nepotolită furie pe trupul deja inert și fără apărare. Dar cea mai crudă și nedreaptă lovitură este avalanșa de știri ce rotesc mapamondul, precum că victima este un biet ungur asasinat fără milă de barbarii români cu care au fost obligați să trăiască împreună, nedreptate care, firește, trebuie să se sfârșească acum, la acest ceas eliberator! Nu știu ce s-a mai ales de bietul ”țap ispășitor” al acestei vrajbe con-duse la paroxism, dar morala acestei crunte, cumplite, manipulări vorbește despre efectele oribile ale perversiunii croșetate undeva în hrubele oculte ale geo-politicii și deversate asupra psihologiei noastre colective, nevaccinate contra impulsurilor induse deliberat.
O altă amintire de martie, cumplită, amuțitoare, este aceea a prăbușirii marilor imobile, ca niște cutii de chibrituri spulberate de joaca unui copil năzuros: groaznicul cutremur din 1977, cel care-a răpit într-o clipă mii de oameni nevinovați și personalități-efigie de talent și valoare ! Această imagine ne apare ca o scuturare a unui balaur năbădăios din magmă fierbinte, pe spinarea căruia și-au construit rostul vieții lor oamenii optimiști în inocența lor, uitând prea des ce relativă este stabilitatea lor, ba încă mai clătinând-o și ei prin conflictele lor iresponsabile. Ei, dar ca să mai umanizăm puțin albumul amintirilor de martie, se cuvine să ne amintim totuși și de pe-trecerea pe tărâm botoșănean a impenitentului scriitor Lucian Valea, cel născut în același 4 martie al altui an, și ajuns pe tărâmul eminescian în exil, cu scopul ispășirii pedepsei pentru păcatul de neiertat, sub grindina bolșevică, al activității culturale și creative nesupusă regimului de îndobitocire intelectuală. Fire, voce și minte vulcanică, el n-a șezut nici aici liniștit să-și rumege resemnarea și spaima, ci a răscolit apele spiritului, lăsând în urmă un alt fel de cutremur, ca o școală a unor tineri dornici de inițiere literară, ce s-a dovedit productivă în efecte, desigur în funcție de înzestrarea fiecăruia.
Ei, dar acum să ne bucurăm, deși viața este, precum am spus, atât de imprevizibilă, că ”e primăvară, iarăși primăvară”, cum ne în-cântă de decenii menestrelul mustăcios și mereu vertical și că zâmbitorul Fuego va sosi iar în avangarda Paștelui, amintindu-ne de astă dată incredibila veste că și el, veșnicul copil drăgălaș, împlinește deja un sfert de veac de călătorii și cântece, aflate acum sub flamura siglei ”Din drag de România mea”.
Să nu uităm însă că și-n această primăvară – așa cum cântă menestrelul strălucitoarele versuri ale lui Virgil Carianopol -: ”își scot strămoșii degetele – afară, de ghiocei, de crini, de toporași” și deci fiecare prezent își cere neuitarea trecutului său și înțelegerea învățămintelor sale.

Apreciază calitatea articolului

25 VOTURI - MEDIE: 4,36
O stea2 stele3 stele4 stele5 stele
Încarc...